Cand eram mica, eu si cu sora mea aveam o imaginatie debordanta. Pe langa aceasta nu ne lipsea timpul, rabdarea si materia prima pentru a realiza lucruri neimaginabile. De la design vestimentar pentru papusi (cream pluovere din mohair, fuste, rochii, palarii...) la design interior. Faceam chiar si apartamente din cutii de carton pentru micile prietene, care pe langa haine aveau nevoie si de o locuinta. Cred ca am folosit chiar cutia de la televizor, pe care am imbracat-o in hartie alba, in loc de tapet, pe care am impartit-o in camere – dormitor, sufragerie, bucatarie, baie si pe care am mobilat-o si decorat-o cu ajutorul unor cutii de chibrituri, lipite si modelate in forma de canapele, paturi, dulapuri si mese. Am ajuns pana la a face tablouri cu rame din bete de chibrit vopsite cu acuarele, sau jardiniere tot din bete de chibrit cu pamant adevarat unde chiar plantasem seminte de iarba. Mama nu accepta in casa pamant, nisip sau alte materii prime care produceau murdarie, asa ca am renuntat la acele jardiniere, care se aflau pozitionate sub ferestre, pe fatada exterioara. Imi amintesc de draperiile groase si apretate, lipite la
ferestrele decupate in cutia de carton, de usile care se deschideau si care aveau desenate cl
anta si geamul de sus, asa cum erau pe atunci usile de la baie si bucatarie. Papusile noastre aveau tot ce le trebuia. Doar viata nu le-o puteam oferi, desi ele vorbeau avand ca suport vocile noaste schimonosite in fel si chip pentru a reprezenta bucuria, tristetea, sau chiar cearta dintre ele.
Dar imediat ce am finalizat proiectul cu realizarea, mobilarea si decorarea apartamentului, prestand munca de arhitect, constructor, producator de mobila si decorator de interioare, am trecut la urmatoarea etapa. De ce sa nu incercam sa facem si papusi? Nu puteam sa concuram cu marele producator de papusi Barbie si nici nu le puteam oferi papusilor noastre frumusetea perfecta a papusilor Barbie, dar papusile noastre au fost zamislite de imaginatia unor fetite creative, care le faceau sa fie perfecte in felul lor imperfect, care le dadeau viata prin mici detalii si care uimeau prin originalitate.
Nu stiu cati copii mai au acum rabdarea sa creeze asa cum am facut noi, poate si din cauza multitudinii de papusi existente pe piata si a altor jocuri moderne, care sunt mai atractive. Noi nu faceam asta pentru ca duceam lipsa jucariilor, faceam asta din dorinta de a arata lumii de ce suntem noi in stare, de a elibera talentul si rabdarea aceea, in lucruri de care eram mandre.
Papusile facute de noi, au fost printre putinele lucruri pastrate. Chiar daca au trecut ani peste ele, chiar daca anii acestia au trecut si peste mine si mi-au aratat ca viata nu se petrece intr-o cutie de carton cu mobilier din cutii de chibrituri, eu si acum sunt mandra de lucrusoarele care mi-au adus bucurie, atunci si acum.
Primele papusi au fost si sunt cele mai frumoase. Una era a mea, care chiar ma reprezenta, sau cel putin reprezenta viitoarea Diana sau ceea ce imi doream sa devin; o “contesa” cum ii spuneam, cu nasul pe sus si foarte cocheta. Cea a surorii mele era bineinteles, sora contesei, dar mult mai nonconformista si mai zapacita, cu parul scurt si valvoi, ceea ce nu se cade la case mari. Am inceput crearea papusii de la cap, care era, sau mai bine spus este realizat dintr-o minge de ping-pong. I-am lipit ochi si buze din hartie colorata, i-am dar cu ruj in obraj ca sa ii dea vitalitatate si i-am conceput parul din ate. A mea era cu parul alb, prins in codite iar peste par am faurit o palarie din carton imbracat in material cu panglica si florile nelipsite. Culoarea vesmintelor era bleu, chiar daca eu pe atunci preferam rozul, culoare pe care o obtinutem dint-un voal alb tinut in cerneala. Asa am facut si cu restul materialelor folosite. Le-am facut corpul din panglici umplute cu vata sau chiar din ate de lana in cazul surorii mele. Am cusut perle, margele si paiete pe rochiile umflate cu ajutorul jupoanelor din perdele apretate cu aracet, am facut mansete din perdele, am inventat gentute din ciucurii de la sosete si ca suport am folosit capace de spray-uri sau chiar recipiente de medicamente, mascate foarte bine de multele straturi de fuste.
Dupa primele doua papusi care au uimit inca o data rudele noastre, obisnuite cu fetele decoratoare, care faceau minuni din orice, am mai dat nastere la inca trei. Doua imaginate ca fiind servitoarele primelor si inca una, o Ileana Cosanzeana, fiica uneia din ele. Nu mai tin minte daca “eu” eram mama ei, dar ceva imi spune ca da, pentru ca eu de mica ma visam mama unei fetite blonde cu ochi albastrii, desi sansele sa iasa asa ar fi una la un milion. Ideile au continuat sa apara, dar rabdarea, sau poate chiar faptul ca nu se cade ca servitoarele sa arate mai bine ca ducesele, au facut ca urmatoarele papusi sa nu fie apreciate la fel de mult, nici macar de noi doua. La slujnice capetele au fost facute di
n ciorapi cu vata, una fiind mai bruneta decat celalta, in functie de culoarea ciorapilor mamei. Parul, roscat sau alb, din nou acoperit de palarii, din carton sau chiar din perdele apretate cu bordura cusuta cu ata in contrast. Fustele erau de data asta simple, cu sorturi realizate din gulerele de la uniforma de la scoala. Ileana Cosanzeana avea cozi impletite pana la calcaie si cu fustita din pampoanele din clasa I.
Acestea erau unele din ocupatiile a doua fetite, din ale caror manute au iesit multe lucruri magice. Cu timpul creativitea a fost infranata, pentru ca ceilalti copii nu faceau lucrurile astea, pentru ca erau apreciate lucrurile superficiale cumparate din magazin, lucrurile stralucitoare aparute dupa Revolutie. Mi-as dori sa mai existe copii care sa nu fie atrasi doar de jocurile pe computer sau doar de jucariile electrice, ci sa isi acorde timp lor insisi, nu pentru a realiza papusi perfecte, ci pentru ca tot ce iese din mana unui copil, este un lucru minunat, este parte din el si din sufletul lui curat.
Mai mult pe www.4interior.ro
